Mi-am reîmprospătat unele informații despre conceptul de închinare ca și mod de viață, dar am și aprofundat unele idei directoare, acum ele fiind mult mai așezate.

Am înțeles că valoarea închinării nu vine din modul, stilul sau competența cuiva, chiar dacă aceste elemente sunt ingrediente necesare unei bune desfășurări a unui program de închinare. Valoarea închinării vine însă din inima închinătorului, din atitudinea cu care vine la închinare și nu în ultimul rând din trăirea de zi cu zi într-o  atitudine de închinare. Cu alte cuvinte, vine dintr-o închinare ca mod de viață.

Am înțeles mai bine că, dacă înțelegem mentalitatea și teologia Impărăției prezentate în discuția lui Isus cu samariteanca și care vizează închinarea, vom observa și experimenta că acea valoare dată închinării de mentalitatea Împărăției trece ”dincolo de muzică și versuri”, ca să folosesc un titlu de emisiune creștină. Închinarea în duh și adevăr nu ține de experiențe supranaturale penticostale, prin care vorbim sau ne rugăm în Duhul, nici de corala baptistă, de armonia evanghelică, de liturgia luterană în care medităm in Duhul sau de gălăgia carismatică prin care ne manifestăm în Duhul. Ea, închinarea, manifestată prin mentalitatea Împărăției, este peste stil și metodă, peste ritm și rimă, peste tehnică sau improvizație.

În fine, dacă avem această atitudine, înțelegând închinarea ca un stil de viață, vom experimenta o maximă pe care noi încercăm sa o promovăm în comunitate: ”nu aștepta să simți pentru a te închina; închină-te și vei simți”. De ce? Deoarece este o atitudine a inimii, iar uneori, inima, fiind nespus de înșelătoare, trebuie obligată să se închine indiferent de circumstanțe.

  • Fie ca Domnul să facă din noi închinători adevărați.

 

Cosmescu Gherasim